Carență

Carența este reprezentată de lipsa sau insuficiența elementelor biologice sau psihologice indispensabile dezvoltării armonioase a ființei umane.

Putem diferenția mai multe tipuri de carențe. Consecințele lor, oricare ar fi acelea, nu sunt dramatice de obicei, decât atunci când se produc în cursul perioadelor crtice ale dezvoltării.

Clasificarea carențelor

Carență alimentară (malnutriție). Aceasta are asupra dezvoltării sistemului nervos central un efect direct, cu atât mai dezastruos cu cât survine mai timpuriu. În timpul perioadei prenatale, malnutriția perturbă diviziunea celulară. În cursul primului an de viață, frânează înmulțirea celulelor și împiedică creșterea lor normală. În ambele cazuri, prejudiciul cauzat este ireversibil, iar dacă un sugar a fost hrănit necorespunzător nu doar înainte de naștere, dar și în timpul primului său an de viață, creierul lui riscă să nu prezinte decât 80 % dintr-un creier normal. Dacă malnutriția survine după primul an, poate împiedica temporar devoltarea normală a celulelor nervoase, dar o alimentație corectă este suficientă pentru a repune totul în ordine.

Carență afectivă. Carența afectivă apare în lipsa mamei sau a unui substitut matern satisfăcător pe o perioadă de mai multe luni. Atunci când această carență survine în cursul celui de-al doilea semestru al primului an, la un sugar care până atunci întreținuse relații bune cu mama lui, se instalează o adevărată maladie. Nevoiile afective ale oamenilor sunt la fel de importante ca și celelalte nevoi vitale și nesatisfacerea lor poate avea consecințe vitale. Strigătele și plânsul copilului mic separat de mama sa stau ca mărturie pentru starea de confuzie și de angoasă resimțită în această situație. Peste un timp apare resemnarea și o dată cu ea apatia și refuzul alimentelor. Dacă nu există cineva care să îi țănă locul mamei, atunci când absența ei este îndelungată, se va observa o stagnare a dezvoltării fizice și o regresie generalizată. Efectele carenței afective sunt cu atît mai grave cu cât această carență apare la copii mai de timpuriu și pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Privarea pe o durată mai mică de trei luni determină o depresie anaclitică, iar separarea de mamă mai mare de cinci luni duce la hospitalism și apar perturbări grave ale personalității copilului (inteligență și afectivitate). Analizând biografiile adulților sau adolescenților inadaptați social, anumiți autori au constat că delicvența (în special furturile și prostituția minorelor) este de cinci ori mai frecventă la persoanele care au avut carențe afective în copilărie, decât la cei crescuți într-o familie normală. Un alt argument important îl aduce și maternajul de care beneficiază anumiți copii pertubați. Începând din momentul în care aceștia au fost îngijiți cu tandrețe în fiecare zi de către o infirmieră, de o puericultoare sau de o psiholoagă (ca substitute ale mamei), ei și-au recăpătat gustul de viață, a reapărut inteligența, au reînceput să mănânce, iar curba lor ponderală s-a redresat.

Manifestări și simptome ale copilului:

  • stagnarea dezvoltării fizice;
  • regresia generalizată;
  • refuzul alimentelor;
  • dispar cunoștințele aciziționate anterior;
  • se degradează coeficientul de dezvoltare;
  • se deteriorează limbajul (copilul redevine bebeluș)
  • se autopedepsesc (se umplu de răni și vânătăi)
  • balansarea;
  • enurezia;
  • apatia.

Cum poate fi prevenită carența afectivă?

Sunt anumite cazuri în care separarea de mediul familial este indispensabilă. În asemenea momente, copilul trebuie pregătit pentru această încercare, pentru a îi alunga într-o anumită măsură, anxietatea inevitabilă. Din ce în ce mai mult, atât în spitale cât și în creșele medicale, mamele au posibilitatea să rămână cu copii lor, dacă își doresc. Dacă nu, li se cere să lase copilului un obiect personal (spre exemplu, o eșarfă cu parfumul preferat, un pulover sau un alt obiect al mamei) și să vină să își viziteze copilul pe cât de des posibil.

Nevoia de a iubi și de a fi iubit nu este mai puțin importantă la vârsta adultă. Când această nevoie este contrariată de dificultatea de a stabili relații sociale, datorită timidității, nevrozei sau întâmplărilor vieții (abandon, doliu, bătrânețe, izolare), ea poate fi compensată prin implicarea în diverse activtăți (consacrarea la o operă caritabilă, colecționarea de timbre etc.). Dacă însă vidul afectiv nu este umplut, poate să apară o stare afectivă mai mult sau mai puțin gravă, care uneori sfârșește cu sinuciderea.

Carență educativă. Educația vizează dezvoltarea potențialului unei persoane, valorizate de grupul social din care face parte. Dacă facem referire la educația oferită în școli, atunci putem afirma că nu toate potențialele sunt dezvoltate în egală măsură de către profesori. Anumite aptitudini sunt identificate, exersate și susținute, în timp ce altele sunt uitate, sau chiar descurajate, în funcție de ceea ce, mai mult sau mai puțin implicit, este considerat drept cel mai bine pentru copil și asigură un anumit echilibru social. De exemplu, spiritul întreprinzător va fi exersat în mod diferit la un băiat și la o fată. Educația ține efectiv seama de ceea ce este copilul, de ceea ce este el în stare să înțeleagă, să interiorizeze, de ceea ce îi place sau nu să facă. Ceea ce psihologia a stabilit în privința dezvoltării mecanismelor de învățare permite să se acționeze asupra acestora, evitându-se la maximum conflictele. Orice sistem educativ deschide anumite uși și le închide pe altele. Indiferent că se desfășoară în familie, la școală, în toate instituțiile cu scopuri educative pe care le frecventează copii, practicile educative rezultă din conflictele de interes, din conflictele de valori și de compromis, și duc întotdeauna simultan la achiziții și frustrări. Totuși bogăția speciei umane se naște din diversitățile rezultate din aceste contradicții.

Carență informațională este o restricție mai mult sau mai puțin durabilă și importantă în folosirea unei modalități senzoriale sau a unei activități motrice. Consecințele unei privări selective de informații au fost studiate la animale (maimuță, pisică) în perioadele de creștere. Privarea de vedere timp de câteva zile, la sfârșitul celei de-a treia săptămâni de viață a unui pui de pisică, are efecte dramatice și durabile asupra dezvoltării celulelor receptoare vizuale și asupra perceperii formelor. De exemplu, o pisică crescută într-un mediu vizual din care au fost excluse toate liniile verticale devine incapabilă să le detecteze mai târziu într-un mediu obișnuit, dar se deplasează normal. Puii de pisică lipsiți de experiență motrice, la fel ca și aceia pe care purtarea unei colerete i-a împiedicat să își vadă labele în timpul deplasării, prezintă tulburărări în comportamenteșe spațiale (localizare, programare a mișcării corpului și membrelor), dar nu întâmpină nici o problemă în perceperea obiectelor și formelor.